După ce au o mie şi una de probleme cu platforma pe care din prostie mi-am făcut blog la ei, nu au nici măcar bunul simţ elementar de a raspunde la e-mail , ca să nu mai zic că la telefon… nici gând!!!
De azi pentru mine WEBLOG nu mai există! Nu s-au ,,ostenit,, să răspundă la un e- mail de 4 luni , la care am revenit de două ori!!! WEBLOG rămâne oricum o platformă VARZĂ!!!
O analiză atentă a presei şi culturii de pe aceste meleaguri scoate la iveală lucruri puţin ştiute, care au puterea de a clarifica (istoric vorbind!) fenomenul în ansamblul lui. Desigur că anumite particularităţi, specifice fiecărei zone, au făcut ca, în Moreni , interesul pentru ceea ce înseamnă cultură să se manifeste în trei direcţii.
De pe la sfârşitul anilor 1800 şi până spre 1940 – 1945 se poate vorbi despre începuturile culturale de aici, interesul manifestat de morenari fiind unul minim. Acest lucru s-a datorat industriei petrolului – care şi-a pus amprenta definitiv în istorie, oamenii fiind preocupaţi mai mult de grijile cotidiene. Apariţiile din 1927, 1930 şi chiar puţin mai târziu s-au datorat, în mare parte, anumitor interese conjuncturale: alegerile, situaţia ţărănimii, începerea dezvoltării industriale şi economice. Chiar dacă manifestările culturale care au avut loc în această perioadă (celebrele conferinţe ale lui Iorga, spectacolele de la Cazinoul Creditul Minier) pot fi şi ele incluse în categoria conjuncturală, susţin că acestea au reprezentat un pas primordial în culturalizarea morenarilor, în deschiderea unor noi orizonturi şi au pus premisele schimbării mentalităţilor vis-a-vis de aceste teme.
Cea de a doua perioadă (1945 – 1989) a fost una mult mai prolifică manifestării culturii, cu toate că sunt destule voci care contestă ,,explozia” culturală din perioada comunistă. Greşelile făcute de administraţiile de atunci sunt legate de propaganda politică excesivă care era impusă prin tezele şi ideile lui Ceauşescu. De ce spun că a fost bine? Pentru că îţi puteai permite orice din punct de vedere financiar pe plan cultural. De ce spun că nu a fost bine? Pentru că restricţiile la informare, cenzura monstruoasă făcută la cărţi şi scriitori de valoare şi inocularea unor idei non-valorice nu făceau decât să adâncească (spre sfârşitul anilor ’80 din ce în ce mai mult) îndoctrinarea maselor. Admir foarte mult acele cercuri de intelectuali din anii comunismului care au dat culturii româneşti adevărate opere, adevărate mărturii ale unei ,,mişcări”, adevărate pagini de istorie literară – şi nu numai.
După 1989, interesul pentru actul cultural va fi strâns legat de partea financiară. Desigur că în această a treia perioadă au existat câteva schimbări bruşte, sesizabile mai mult decât în cele din perioada comunistă – care nu erau nimic altceva decât visele şi ideile lui Ceauşescu. Între 1990 – 1994, recăpătarea dreptului la libera exprimare (poate cel mai de preţ dintre toate drepturile constituţionale câştigate) a făcut posibilă apariţia de ziare şi cărţi necenzurate.
La Moreni, acest lucru s-a concretizat prin apariţia ziarului ,,Cuvântul” şi, mai apoi, a curentului republican (care edita o publicaţie locală). După 1996 însă, cultura din localitate este tot mai absentă, grija zilei de mâine îndepărtându-i pe oameni de această înnobilare a sufletului uman. Spectacolele sunt tot mai puţine, iar cinematograful şi librăria se vor desfiinţa. Singura alternativă a rămas Biblioteca Municipală, care se bucură de un număr considerabil de cititori, şi voinţa fiecăruia de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, de a prinde noi idei şi sensuri.
Deşi nu a beneficiat de o şcoală de jurnalism în adevăratul sens al cuvântului, Moreniul a dat mass-mediei naţionale nume de rezonanţă. Aş aminti aici pe Ioana Lupea (fost redactor-şef la ,,Cotidianul”, editorialist ,,Evenimentul Zilei”, redactor şi prezentator B1 TV), pe Sebastian Drăgan (fost redactor-şef la ,,Jurnalul de Dâmboviţa”), pe Mircea Niţă (fost secretar de redacţie şi director al cotidianului ,,Dâmboviţa”) şi pe Gheorghe Ilinca (fost corespondent la mai multe publicaţii, în prezent pensionar). M-am oprit (cu scuzele de rigoare pentru cei pe care i-am omis) doar la aceste patru nume pentru că ele reprezintă repere concrete ale activităţii jurnalistice la Moreni.
Abundenţa de facultăţi de jurnalistică, numărul mare de locuri la admitere au atras şi alţi tineri spre acest fascinant domeniu. Unii urmează facultatea pentru că nu au intrat la alte instituţii de învăţământ, alţii pentru că presa le este crezul în viaţă şi menirea. Timpul, cu siguranţă, va cerne valorile de cei care au crezut că a face presă înseamnă a da cu pixul pe o foaie de hârtie. Jurnalismul este mai mult decât atât! Este, în primul rând, o abilitate din naştere (care se formează şi nu încetează niciodată să se perfecţioneze), este capacitatea de a rezista, este acel impuls care-ţi dă puterea de a lua de la capăt în fiecare zi.
Fragment din cartea în curs de apariţie ,,MORENI – Presa şi fenomenul cultural (I) – De la 1900 şi până astăzi”.
Priviri dragi şi trecute ce se vor pierde printre amintirile noastre,
Şoapte pe dealuri, zâmbete pe străzi nepietruite,
Suspine în amurg , iubire la apus, sărutări unduite,
Îmbrăţişările cu patimă arsă în suflete pierdute, rătăcite, albastre,
Nori pustii şi reci, zile împlinite, nopţi destrămate…
Firul verde al ierbii creştea o dată cu noi doi, femeia vieţii mele,
Trăirea se împlinea sub zâmbetul tău când priveam la ele, la stele…
Ne-am ales ca doi nebuni şi am trăit doar jumate…
În clipele ce-au fost atât de lungi şi pline de atingeri dese…
Şi ne întâlneam rapid, la un singur gest, fără să ne mai pese…
Nu vreau să cred, acum sau mâine, când sunt un simplu trecător,
Că toate fostau jocul stelelor de dincolo de noi, fără privitor!
Regăsesc cu plăcere scriitura bunului meu prieten, Vali Niţu, în volumul de poezii ,,Fluier de anotimp” – o carte dăruită cititorilor cu mare grijă, dar în acelaşi timp cu o reverenţă sinceră şi consistentă. Regăsesc vechile teme (trecerea implacabilă a timpului, regretul iubirii, bucuria împlinirii, cotidianul sufocant) în alte rime, versuri, strofe. Descopăr însă abordări noi, sensibilităţi mai profunde şi peisaje renăscute, colorate stilistic în alt registru metaforic, mai apăsat, mai plin de forţă, mai trist pe alocuri, dar surprinzător într-un postmodernism romantic (dacă-mi este permis să spun aşa!) – ce îl caracterizează perfect pe scriitorul nostru.
,,Mă plimb cu secunda neterminată/şi-mi sare în penel un cuvânt/mă simt vinovat de captivitatea lui” (,,Un rest de peisaj”), ,,Joacă viaţa o piesă de teatru/în aer liber/şi-n fiecare gară/pribegie” (,,Umerii cortinei”), ,,În parcul de la Chindie/călcam pe vreme” (,,Păşesc în timp”), ,,…tăcere/undeva pe noptieră/ceasul de buzunar nu mă întreabă/cine ai fost ieri?” (,,Secunde rescrise-n timp”). Toate aceste selecţii vorbesc despre ceea ce uneori nu am vrea să treacă niciodată, iar de alte ori ne-am dori să ,,fugă” foarte repede! Este timpul… atunci când secundele bat neîncetat, ireversibil, trecerea şi petrecerea orelor în cuvinte aşternute cu măiestrie pe o coală de hârtie. Totodată, cu timpul se şterge uşor, uşor şi iubirea, trece şi ea, rămân regretele (,,ce pot să fac decât să scriu/alunecând prin timp/o piatră”) şi cea mai importantă mulţumire sufletească: versurile.
Vali Niţu accentuează trecerea iubirii prin rememorarea atentă a sentimentelor, fiecare gest devenind o întrebare şi o concluzie, fiecare vers devenind un ,,Da” cu ,,Nu”, fiecare poezie devenind o plimbare pe o alee uitată în timp şi de timp, la braţul ei fermecător, iar despărţirea se petrece ineluctabil: ,,M-am rătăcit pe cărările vieţii/prea des/cu busola ruginită/de lacrimile căzute peste ea/în ceasurile când vorbea tăcerea/nehotărârilor mele (…) privesc spre albastru/mă aplec în gând şi merg mai departe/cărare spre drum” (,,Regret potecile”) sau ,,plec o secundă/mă aşteaptă urmele paşilor tăi/în cel mai desăvârşit tangou/al îmbrăţişărilor/de mâine” (,,Rămân pentru mâine”).
Înainte de final, până la despărţirea de ea, poetul are puterea de a spune ,,Mulţumesc” şi reuşeşte prin această poezie să ne încânte tuturor sufeletele cu o ars poetica delicată, dar în care (parcă!?!) există totuşi un deja-vu: ,,am păşit peste încă o zi/ajutându-mă cu un pod arcuit/din umerii tăi//reazem mi-a fost zâmbetul dimineţii tale/şi îmi cer iertare/că doar am şoptit/mulţumesc//m-ai luat în braţe/şi am simţit că sunt norocosul/din poveştile copilăriei//am refăcut în gând/bucuria strângerii de mână/şi sărutul uitate pe mine/într-o pagină de aduceri-aminte/demult/ieri.” Trebuie să recunosc cu sinceritate că la Vali Niţu este aproape imposibil să nu găseşti într-un volum cel puţin măcar o ars poetica!
Rânduri de dragoste, întoarceri în timp, plimbări prin peisaje uitate sau necunoscute (uneori!), atingeri visate, îmbrăţişări trăite, toate acestea întregesc Universul postmodernismului romantic din volumul de faţă, regăsindu-se şi în următoarele compoziţii: ,,Mireasa mea”, ,,Închis-am oblonul”, ,,Coaja de nucă”, ,,Cercei roşii”, etc.
Un aspect important din lirica lui Vali Niţu este realitatea tulburătoare care ne înconjoară, cotidianul ce ne apasă şi ne sufocă fără să ne lase mai mult timp pentru adevăratele bucurii ale unui om, ale sufletului, ale gândului. Revolta este prezentă în foarte multe dintre versurile sale, impregnând realităţii greşite (pe care ochiul scriitorului o vede) moralitate şi bun simţ. Ceea ce este eronat lângă noi, oamenii care se comportă ca şi cum nu ar avea minima educaţie, lipsa de acuitate a simţului civic, sunt drastic amendate: ,,Se crede buricul târgului/în timp ce-şi trage maieul/la parcarea marcată/de ultimele evenimente mondene” (,,Spiţa şi spiţerul”), ,,Potentatule…/priveşte atent lanul de grâu/ce nu-ţi aparţine/şi spune-mi dacă vezi,/în afară de maci/şi neghină,/bobul de grâu?” (,,Orbul gâinilor”), ,,…facem licitaţie/cumpărăm vuvuzele /să nu mai auzim durerea idealurilor/care se sinucid puţin câte puţin/în piaţa publică” (,,Anunţ important!”), ,,Operaţiunea <<bani pentru buget>>/este în plină desfăşurare/agentul 6 scrie scârbavnic un proces verbal/pietonului unic/care se deplasa/în traversarea străzii nezebrate” (,,666”).
Iubirea se cântă mai bine toamna? Nu ştiu! E posibil pentru că uneori totul pare mai romantic. În multe dintre poeziile lui Vali Niţu aşa se întâmplă: pe lângă iubiri, frunze puternic maronii aleargă să prindă solul uscat, fără de suspine şi să creeze un nou context în peisajul râvâşit de aduceri aminte: ,,Mă caut prin timp/şi mă găsesc adeseori contratimp/mi se întâmplă/să asude necuprinsul iubirii/iar uneori primesc reproşuri/dintr-un trecut ce nu aparţine/unui inel primăvăratic/pe degetul toamnelor ruginii” (,,Fluier de anotimp”).
Ai trecut fugar prin viaţa-mi agitată
Şi mi-ai lăsat doar o inimă săgetată
La apus de vise, pe o cale arătată
Să pot să trec prin iubirea căutată.
Mi-ai furat totul la ceas de seară
Şi gândul, şi lacrimile mele de ceară,
Şi gândul, şi privirea ca o ghiară,
Şi gândul, şi suflarea rece de aseară.
Ai trecut fugar la braţul meu, iubire!
Ce zile şi nopţi, ce şoapte fără vorbire
Când alergam numai noi doi, orbire !
Undeva în trecut, cândva în viitor, doar iubire!
(Din volumul în curs de apariţie ,,Paşi rătăciţi”)
Încă nu simt că am trecut de 30 de ani… nici măcar din punct de vedere psihologic! Au fost ani cu împliniri foarte multe, 99% numai în plan profesional… că în rest nu am noroc! Glumesc, de foarte multe ori, cu puţinii mei prieteni (pe care îi număr pe degetele de la o mână) că mult prea mulţi tineri de vârsta mea nu au realizat nimic până acum şi am un CV pe foarte multe pagini. Dar, asta e mai puţin important pentru că eu niciodată nu am pus preţ pe calificările unui om sau pe CV-ul lui! Ci pe calitatea (cam rară – ce-i drept!!!) de OM!
Odată cu 30 de ani fac ordine şi în viaţa mea. O să las la o parte toate,,mărunţeniile” vieţii (niciodată nu am suportat oamenii care se complac în tot felul de lucruri mărunte când viaţa e aşa de scurtă – deşi m-am enervat de nenumărate ori pe chestii de doi bani!), o să mă aplec mai mult spre literatură şi artă (le-am cam abandonat ,,suav” în ultimii ani, dar nu chiar de tot!), o să-mi pregătesc de pe acum cariera politică… şi o să fiu mult mai selectiv .
Am început deja curăţenia pe Facebook. Promisesem că la 500 de prieteni încep să-i şterg. Eu nu am nevoie de oameni în lista mea care nu ştiu să dea share decât la melodii şi la alte linkuri… sunt bune şi astea, dar unii persistă în prostie. Eu vreau oameni cu care am ce să vorbesc!!! Am juns la 300 şi un pic de prieteni pe facebook. S-ar putea să mai şterg!!!
Nu peste mult timp noul site marca ADRIAN STÂNGĂ va fi disponibil. Poate mă enervez şi relansez MORENI TV, mă gândesc şi la un ziar… Cu puţină poftă de muncă poate săptămâna viitoare… siteul. Şi mă mut de pe acest blog. Lucrez la următoarele mele două cărţi (una de poezii şi un roman) şi la finalizarea primului documentar adevărat despre Moreni, în format HD, cu difuzare naţională.
Mă reorientez spre lucruri care-mi fac plăcere, care îmi stimulează creativitatea şi-mi pun la contribuţie mintea ( niciodată nu mi-a plăcut să fiu un purtător de cap cu creier… degeaba!!!)!!!
Să pleci pe drum, singur, în ceas devreme al serii,
Cu gândul blând ce fuge… şi au înflorit toţi merii!
Să alergi printre stele, să simţi, să poţi trăi adevărat
Cu privirea ce-aude soarele nostru, doar separat,
Să fugi de totul şi de toţi nevrând, la braţ cu nemurirea
Când dimineaţa vine şi roua se depune, amăgirea,
Să nu-nţelegi că zborul e doar unul şi viaţa trece,
Şi iarăşi trece, tot mai adânc prin nori de se petrece,
E un nu ştiu cum, e un nu ştiu de mai eşti, e necunoscut…
Şi seara vine, timpul trece, aerul e tot mai rece şi tăcut…
Şi noaptea trece…
(Din volumul în curs de apariţie ,,Paşi rătăciţi”)
,,Nimic din viaţa mea nu a fost obţinut cu noroc – totul a venit fiindcă am muncit din greu, pentru că am dus o luptă continuă cu obstacolele.”
De obicei, când văd o carte care-mi place nu stau nici un moment pe gânduri şi o cumpăr – indiferent de preţ. Sunt cărţi despre care am auzit că sunt bune şi le-m căutat mult timp până le-am găsit. Dar, zilele acestea mi s-a întâmplat ceva atipic! Fiind plecat într-un mic concediu de o săptămână la mare… o carte m-a căutat 3 zile. În prima zi, mi-a plăcut titlul, dar nu mă convinsese subiectul. În a doua zi, aceeaşi carte pe la toate magazinele de profil. Mi-am zis că este o carte pe care trebuie să o citească femeile. În a treia zi, am cumpărato pentru că m-a convins că este o carte despre viaţa reală, despre greşeli, despre dragoste împlinită şi pe care în aceeaşi măsură poată să o citească şi bărbaţii.
NU AM GREŞIT făcând această alegere pentru că (deşi nu am reuşit să citesc întro zi şi jumătate decât primele 100 de pagini) ,,IUBIT DE ÎMPRUMUT”, scrisă de Emily Giffin, îmi place. Este un roman foarte bine scris, pe două planuri (trecut şi prezent) – ceea ce nu te lasă să-ţi lâncezească mintea urmărind doar firul unei poveşti!!! Deşi titlul original din engleză ,, Something borrowed ” a fost tradus la prima ediţie a cărţii ,,Ceva de împrumut”, ceea ce mi se pare mult mai real, atât din punct de vedere al traducerii, cât şi din cel al poveştii, ,,Iubit de împrumut” este traducerea la ediţia de faţă. E mai comercial!!!
Romanul lui Emily Giffin este asemenea unui fir de nisip într-un pahar cu apă rece, rar, frumos, captivant până dincolo de înţelesul comun al cuvintelor noastre. Sensibilitate, revolt, indignare, contradicţie sunt elementele esenţiale care se desprind din ,,Iubit de împrumut”. Ceea ce simte rachel şi ceea ce I se întâmplă cu Dex este o luptă spre fericire, acea fericire pură, sinceră, adevărată, fericire pentru care într-o relaţie unică, sexul nu este un prim-plan pentru că el se realizează numai în lumea celor mai puţin evoluaţi: în carte, scriitoarea aşterne venust sentimentul de dragoste şi nu cel instinctual de sex. Iată, aşadar, diferenţa majoră dintre ceea ce scrie Emily Giffin şi alţi scriitori în teme aproape asemănătoare, dar în care depravarea, mahalaua şi sexul sunt în faţa tuturor celorlalte lucruri… mult mai importante într-o viaţă de om.
,,Iubit de împrumut” începe cu o fină şi amplă descriere a psihologiei vieţii, atent pusă în pagină, în care Rachel şi Darcy (cea mai bună prietenă a ei) se află în clasa a şasea şi dintr-un joc se gândesc la momentul împlinirii vârstei de 30 de ani. Foarte multe amănunte, o atenţie deosebită acordată şi celui mai mic detaliu sunt prezente încă din aceste prime pagini şi se încheie numai la ultima. Romanul este de fapt o fereastră a trecutului în prezent şi viitor. Ceea ce a fost şi ceea ce este se unesc şi schimbă temporalitatea, astfel încât, în acelaşi timp, povestea începe cu petrecerea surpriză de 30 de ani a lui Rachel White, acum o tânără avocată din Manhattan: ,,Aşa că iată-mă în pragul unui nou deceniu, conştientizând faptul că singurătatea face ca această vârstă să mi se pară de-a dreptul demoralizantă şi că împlinirea a 30 de ani mă face să mă simt şi mai singură.” În continuare, o analiză interioară perfectă a ceea ce înseamnă să faci 30 de ani, arătând nesiguranţa sufletului uman: ,,Prin urmare, mă simt nesigură în legătură cu viitorul meu şi oarecum plină de regrete în ce priveşte trecutul.”
De la această petrecere porneşte lupta spre fericire, când Rachel se îndrăgosteşte de logodnicul lui Darcy, Dex – nutrind aceleaşi sentimente puternice şi el. Urmează clipe fantastice de împlinire, pendulare între bine şi rău, gândurile lui Rachel fiind adesea confuze, dar pe parcursul dezvoltării firului epic aceasta este din ce în ce mai convinsă că Dex este alesul şi că viitoarea nuntă de peste câteva luni dintre Darcy şi Dex trebuie anulată. Alegerea este foarte dificilă însă. Căci, graniţa dintre bine şi rău poate fi extrem de neclară, finalurile nu sunt întotdeauna fericite şi uneori trebuie să rişti totul pentru a putea obţine adevărata fericire. Iar, a fi un sclav de dragul altcuiva, a face lucruri inutile pentru cei din jur (pe care oricum nu le apreciază!), uitându-te pe tine, ca om, ca fiinţă, ca suflet uman este abject şi, din fericire, nu este regăsit în nici un colţ de pagină în această carte.
La un moment dat, Dex îi trimite următorul mesaj: ,,Eşti o persoană extraordinară şi nu ştiu de unde vin sentimentele pe care le am pentru tine. Dar ceea ce ştiu este că sunt total şi cu toată fiinţa mea absorbit de tine şi că vreau ca timpul să se oprească în loc, ca să putem fi împreună la nesfârşit şi să nu mai gândesc la nimic altceva. Îmi place absolut totul la tine, inclusiv felul în care faţa îţi trădează toate gândurile şi mai als modul în care arată chipul tău când suntem împreună şi părul ţi-e dat pe spate, iar ochii sunt închişi şi gura e puţin întredeschisă.” Ce înseamnă fineţea de scriitor desăvârşit!
Romanul te ţine captiv până aproape de ultimele pagini şi te ţine treaz cu adevărat, nelăsându-ţi nicio alternativă de a desluşi deznodământul unei iubiri interzise, dar adevărată, puternică şi unică. În cele din urmă, iubirea triumfă, oamenii evoluează, trăiesc împliniţi alături de oameni care ştiu să-i aprecieze şi care nu se folosesc de ei pentru a trăi şi pentru a prospera în dormitor.
Emily Giffin realizează prin ,,Iubit de împrumut” un arc peste timp în fericire şi dă o puternică lecţie de viaţă tuturor în care sentimentul este pus deasupra intereselor primare şi necesităţilor fiziologice!
,,Iubit de împrumut” este un roman prea viu să nu fii fost trăit cu adevărat!!!
P.S.: ,,Pastila de cultură” poate fi citită şi în ediţia tipărită a ziarului ,,Impact de Dâmboviţa”. Am terminat Giffin, mă apuc de Bruckner!!!
Scriitorul Yann Apperry scria în ,,Diabolus in musica”: ,,Din gama diatonică a morţilor posibile, o adopt pe cea care ţine de naufragiu. Dacă mi se îngăduie, voi face să răsune, când va veni ceasul, acest acord în la minor, cu a noua mărită şi a treisprezecea diminuată. Un val de gânduri variate şi zadarnice, o precipitare continuă a unui tempo, un sfert de suspin, un neant uimit şi eterna dublă bară rapid trasată, pentru că voi refuza până la capăt, i-am spus, să mor neterminat”. Interesant de urmărit e că valoarea se integrează armonios într-o schemă logică de determinări intertextuale ce duc spre o fină abstractizare. Nu cred că valoarea trebuie să fie neapărat ceva abstract, ci mai degrabă ceva care să abstractizeze, ceva care să te facă să crezi că este abstract. Valoarea fără subtilul ei de abstract, fie în formă scrisă, fie în formă ilustrată sau orală, nu se poate integra într-o redempţiune ce ţine de suflet şi – până la urmă – de conştiinţa umană – pentru că ea este cea care dictează.
,,Conştiinţa umană trăieşte într-un climat de valori spirituale”, spunea Lucian Blaga. Ea este cea care dă putere valorii. Filosofia s-a străduit aproape întotdeauna să elucideze substratul şi natura acestor valori. Sunt gânditori dispuşi să privească valorile ca pe o lume aparte. Acest ,,platonism al valorilor” este aproape o permanenţă istorică.
,,Tendinţa de a atribui valorilor spirituale un fel de a exista analog aceluia pe care Platon îl atribuia ideilor reprezintă o extrem ă. Cealaltă extremă e reprezentată de gânditorii care psihologizează valorile, prefăcându-le în simple expresii ale unor stări subiective ale omului”, remarca Blaga. De fapt, sinteza este valoarea ca bun intelectual şi omul ca valorificator al bunului intelectual. Interesantă este concepţia (sau mai bine zis definiţia) pe care marele filosof o exprimă în ,, Trilogia valorilor”: ,,Omul este o fiinţă metaforizantă, adică omul este: 1) existenţă în orizontul misterului; 2) care mod atrage după sine inevitabil încercarea revelatoare, adică actul creator de cultură al cărui conţinut e impregnat de categorii abisale”.
,,Opera de artă e destinată să ne transpună prin însăşi condiţiile şi aspectele ei obiectiv-sensibile în orizontul misterului şi al revelării câtă vreme natura, prin aspectele ei ca atare date, nu are deloc această destinaţie”.
L. Blaga găseşte cinci grupe de valori care aparţin artei în exclusivitate prin excelenţă, fiind strâns legate de rostul ei şi fiind cu totul străine de ordinea naturii: 1. Valori polare, 2: Valori vicariante, 3. Valori terţiare, 4. Valori flotante şi 5. Valori accesorii. Acestea reprezintă de fapt legăturile directe către opera de artă şi misterul deschis cu care ne întâmpină fiecare capodoperă.
Incitantă apropierea de Goethe şi de a sa ,,Innere form” (forma interioară), dar nu totală sau plagiatoare, ci mai degrabă integratoare pentru că o operă de artă trebuie să fie ,,întruchiparea necesară a unei forme interioare”.
Legăturile necesare şi incontestabile dintre coştiinţă şi valoare se realizează, chiar dacă ,,orice teorie ce se referă la valori şi orice teorie care vrea să tălmăcească natura să depăşească într-un fel ceea ce se petrece în conştiinţa noastră”. Însă nu exhaustiv. Personal consider ca o anexă a conştientului subconştientul, iar la rândul lui subconştientul simplu are un conştient complex, diferit de matricea primară a conştientului. Aşadar, o teorie indiferent de veridicitatea ei depăşeşte (are această putere firească!) o parte a raţiunii noastre de a fi. De aceea este atât de importantă filtrarea primară a simţurilor şi valorilor spirituale care se integrează într-o matrice finală a unei teorii a valorilor umane, spirituale şi transcedentale.
