Regăsesc cu plăcere scriitura bunului meu prieten, Vali Niţu, în volumul de poezii ,,Fluier de anotimp” – o carte dăruită cititorilor cu mare grijă, dar în acelaşi timp cu o reverenţă sinceră şi consistentă. Regăsesc vechile teme (trecerea implacabilă a timpului, regretul iubirii, bucuria împlinirii, cotidianul sufocant) în alte rime, versuri, strofe. Descopăr însă abordări noi, sensibilităţi mai profunde şi peisaje renăscute, colorate stilistic în alt registru metaforic, mai apăsat, mai plin de forţă, mai trist pe alocuri, dar surprinzător într-un postmodernism romantic (dacă-mi este permis să spun aşa!) – ce îl caracterizează perfect pe scriitorul nostru.
,,Mă plimb cu secunda neterminată/şi-mi sare în penel un cuvânt/mă simt vinovat de captivitatea lui” (,,Un rest de peisaj”), ,,Joacă viaţa o piesă de teatru/în aer liber/şi-n fiecare gară/pribegie” (,,Umerii cortinei”), ,,În parcul de la Chindie/călcam pe vreme” (,,Păşesc în timp”), ,,…tăcere/undeva pe noptieră/ceasul de buzunar nu mă întreabă/cine ai fost ieri?” (,,Secunde rescrise-n timp”). Toate aceste selecţii vorbesc despre ceea ce uneori nu am vrea să treacă niciodată, iar de alte ori ne-am dori să ,,fugă” foarte repede! Este timpul… atunci când secundele bat neîncetat, ireversibil, trecerea şi petrecerea orelor în cuvinte aşternute cu măiestrie pe o coală de hârtie. Totodată, cu timpul se şterge uşor, uşor şi iubirea, trece şi ea, rămân regretele (,,ce pot să fac decât să scriu/alunecând prin timp/o piatră”) şi cea mai importantă mulţumire sufletească: versurile.
Vali Niţu accentuează trecerea iubirii prin rememorarea atentă a sentimentelor, fiecare gest devenind o întrebare şi o concluzie, fiecare vers devenind un ,,Da” cu ,,Nu”, fiecare poezie devenind o plimbare pe o alee uitată în timp şi de timp, la braţul ei fermecător, iar despărţirea se petrece ineluctabil: ,,M-am rătăcit pe cărările vieţii/prea des/cu busola ruginită/de lacrimile căzute peste ea/în ceasurile când vorbea tăcerea/nehotărârilor mele (…) privesc spre albastru/mă aplec în gând şi merg mai departe/cărare spre drum” (,,Regret potecile”) sau ,,plec o secundă/mă aşteaptă urmele paşilor tăi/în cel mai desăvârşit tangou/al îmbrăţişărilor/de mâine” (,,Rămân pentru mâine”).
Înainte de final, până la despărţirea de ea, poetul are puterea de a spune ,,Mulţumesc” şi reuşeşte prin această poezie să ne încânte tuturor sufeletele cu o ars poetica delicată, dar în care (parcă!?!) există totuşi un deja-vu: ,,am păşit peste încă o zi/ajutându-mă cu un pod arcuit/din umerii tăi//reazem mi-a fost zâmbetul dimineţii tale/şi îmi cer iertare/că doar am şoptit/mulţumesc//m-ai luat în braţe/şi am simţit că sunt norocosul/din poveştile copilăriei//am refăcut în gând/bucuria strângerii de mână/şi sărutul uitate pe mine/într-o pagină de aduceri-aminte/demult/ieri.” Trebuie să recunosc cu sinceritate că la Vali Niţu este aproape imposibil să nu găseşti într-un volum cel puţin măcar o ars poetica!
Rânduri de dragoste, întoarceri în timp, plimbări prin peisaje uitate sau necunoscute (uneori!), atingeri visate, îmbrăţişări trăite, toate acestea întregesc Universul postmodernismului romantic din volumul de faţă, regăsindu-se şi în următoarele compoziţii: ,,Mireasa mea”, ,,Închis-am oblonul”, ,,Coaja de nucă”, ,,Cercei roşii”, etc.
Un aspect important din lirica lui Vali Niţu este realitatea tulburătoare care ne înconjoară, cotidianul ce ne apasă şi ne sufocă fără să ne lase mai mult timp pentru adevăratele bucurii ale unui om, ale sufletului, ale gândului. Revolta este prezentă în foarte multe dintre versurile sale, impregnând realităţii greşite (pe care ochiul scriitorului o vede) moralitate şi bun simţ. Ceea ce este eronat lângă noi, oamenii care se comportă ca şi cum nu ar avea minima educaţie, lipsa de acuitate a simţului civic, sunt drastic amendate: ,,Se crede buricul târgului/în timp ce-şi trage maieul/la parcarea marcată/de ultimele evenimente mondene” (,,Spiţa şi spiţerul”), ,,Potentatule…/priveşte atent lanul de grâu/ce nu-ţi aparţine/şi spune-mi dacă vezi,/în afară de maci/şi neghină,/bobul de grâu?” (,,Orbul gâinilor”), ,,…facem licitaţie/cumpărăm vuvuzele /să nu mai auzim durerea idealurilor/care se sinucid puţin câte puţin/în piaţa publică” (,,Anunţ important!”), ,,Operaţiunea <<bani pentru buget>>/este în plină desfăşurare/agentul 6 scrie scârbavnic un proces verbal /pietonului unic/care se deplasa/în traversarea străzii nezebrate” (,,666”).
Iubirea se cântă mai bine toamna? Nu ştiu! E posibil pentru că uneori totul pare mai romantic. În multe dintre poeziile lui Vali Niţu aşa se întâmplă: pe lângă iubiri, frunze puternic maronii aleargă să prindă solul uscat, fără de suspine şi să creeze un nou context în peisajul râvâşit de aduceri aminte: ,,Mă caut prin timp/şi mă găsesc adeseori contratimp/mi se întâmplă/să asude necuprinsul iubirii/iar uneori primesc reproşuri/dintr-un trecut ce nu aparţine/unui inel primăvăratic/pe degetul toamnelor ruginii” (,,Fluier de anotimp”).
